Mereu m-am simtit ca fiind acela care nu se integreaza, care e putin diferit de toti ceilalti si, copil fiind, imi doream nespus sa fiu ca ei, ca cei multi, insa nu prea imi reusea si ramaneam de cele mai multe ori singur in coltul meu; cumplit mi se mai parea. Cu timpul am crescut si mi-am dat seama ca de fapt nu imi placeu asa de mult ideile formate in turma sau mostenite de la predecesorii nostri comunisti si ca nu ma prea intereseaza prea mult parerea forului suprem al moralitatii denumit generic “gura lumii”. De ce sa fac un lucru doar pentru ca toata lumea il face? Ma scuteste asta de a-mi utiliza neuronul din dotare? Nu-mi fac patul si nu-mi golesc scrumiera; nu ma grabesc sa fac o facultate pentru libertatea de a-mi intoxica ficatul nestignherit intr-un oarecare camin si nici pentru crezul popular – “fara ea nu faci nimic”; n-am cont pe haifaiv; nu ascult manele; nu-mi insel prietena, si nici macar n-o mint; n-am telefon cu doua camere si multi giga etc. etc. etc. Sunt un asa-zis teribilist care vrea sa iasa in evidenta purtandu-se diferit? Poate… Dar cine stie? Poate… poate sunt un om nespus de banal care cateodata nu-si urmeaza turma, fiindca i se pare ca a gasit o scurtatura.

 

Aflat la tastatura unui calculator pe care nu-mi vine sa-l recunosc ca fiind al meu, care dupa ce s-a plans multa vreme dupa o reinstalare de Windows, a primit-o cand s-a hotarat sa faca greva, a venit vremea sa ma ocup si de cealalta dragoste neglijata a mea, prezentul blog. N-am mai postat de multa vreme, probabil prea multa si, cu rusine, trebuie sa recunosc ca motivul este acela ca pur si simplu nu m-a tras ata sa pozez pentru blog. Aceasta se vrea o incercare de revenire